Grea e și inima mea, cui aș putea să mă plîng,
I-am învățat mai pe toți, ei către mine să vină,
Grea e și inima mea, greu îmi e umărul stîng,
Inima mea, de sub el, sîngeră tristă lumină.
Am să mă sting într-o zi,eu, incredibil lămpaș,
Și cum lumină va fi, moartea tăcînd voi găsi-o,
Grea e și inima mea, dacă un secol prea laș,
Liber atît nu ne dă, să ne mai spunem adio.
Tot ce-am crezut s-a întors, pașii făcuți îi regret,
Mie spunîndu-mi mustrări, eu mă grăbesc la iertare,
Grea e și inima mea care se stinge încet,
Dramele voastre purtînd, numai a mea n-o mai doare.
Merg din oraș în oraș, fac felinare și plîng,
Doamne, ce noapte ne-ai dat și ce rezerve puține,
Grea e și inima mea, rană sub umărul stîng,
Simt cum se stinge și ea, negura bine îi vine.
Parcă aș vrea să mă dau nopții cu totul și eu,
Parcă m-aș da împrumut pentru ca-n ziua de mîine,
Fiului meu să nu-i fie, traiul amarnic și greu,
Dar m-asupresc din trecut, moșii cu trupuri de pîine.
Vin și mă ceartă cumplit că m-am gîndit să cedez,
Sînt din făină făcuți, din diamant și tărîțe,
Vai, ce strămoși uriași, pîine cu coajă și miez,
Sîngele-n mine, și el, vorbele dă să le-ațîțe.
Grea e și inima mea, dar de făcut ce să fac?
Ducem războiul cinstit, rîdeți și iarăși doare,
Noaptea aruncă în noi negre dejecții de veac,
Noi semănăm pe pămînt, noi proiectăm felinare.
(Adrian Păunescu)
