Cea mai bună ascunzătoare e la lumina zilei
Poeții se citesc între ei, într-o săliță mai răsărită a unui hotel, juriul decide și apoi, cu cățel, cu purcel (eventual, soție, amantă sau odraslă), se întorc toți (nu rămîne unul, de sămînță) în România fără ca altcineva, vreun ziarist, vreo instituție, vreun traducător, vreo editură să fi remarcat acest uriaș travaliu. Cum spun cei vechi: muntele s-a scremut și a născut un șoricel. De ce șoricel? Mă repet: nimeni nu are habar că într-o localitate din Grecia, Turcia, Bulgaria, Ungaria, Spania au poposit, fie și numai pentru cîteva zile, vreo douăzeci de scriitori români. Nici un ziarist străin sau român nu participă, nu vede, nu aude și nu dă lumii de știre. Nici un traducător nu e prezent. Nici o asociație de profil nu e invitată – măcar la pișcoturi. Nu iese nici o carte după eveniment. Și nimeni, niciodată, nu ar putea spune ce legătură are „turnirul“ cu țara în care se organizează deplasarea. La cît de „folositor“ e culturii române, înclin să cred că se putea închiria o sală la Herculane, la Valea Vinului sau la Govora, cu exact aceleași rezultate. Adică zero.
Însă, dacă ne uităm de la distanță și lăsăm deoparte pretențiile culturale și snobăreala, tot ce rămîne e o mică vacanță plătită din banii obștii. Cu alte cuvinte, aveam de a face cu o coțcărie vopsită, fardată și cu pene-n cur. Nimic altceva.
Bun. Și asta ar fi de înțeles. Cine nu s-ar plimba nițeluș? – că scriitorii, se știe, nu prea au bani. Se poate și asta. Dar măcar atît, nu te lăuda cu șmecheria, mergi pe burtă. Ei, și aici cireașa urcă victorioasă în vîrful tortului. În revista-fanion a lumii literare oficiale, România literară, numărul 49, apar șase pagini de mărturii (ale participanților) de la ultimul turnir, desfășurat în octombrie, la Alanya, Turcia. 13 scriitori încearcă să frece clanța, să lucească. Astfel, aflăm cîte ceva despre călătoria cu avionul (și un pui de somn, notat cu acribie), compania de turism, vechii prieteni, Munții Taurus, alte turniruri (la fel de remarcabile), abundența bucătăriei orientale, orașe-stațiuni, istorie, Marc Antoniu, vibrații, neliniști și arome, lancea, coiful, armura și mănușile ș.a.m.d. Aș putea să citez fraze, paragrafe întregi de banalități care nu au nici o legătură cu ceea ce se spune că s-ar fi întîmplat la fața locului. Dacă ai răbdare și citești tot (ceea ce e, totuși, imposibil pentru un om cît de cît normal), nu se poate să nu îi dai dreptate unui participant, care zice, săracul de el, adevărul ocolit cu atîta grație de mărturisitori: „așa că, (virgula e a autorului) Turneul din Alanya a fost un dar neașteptat și plin de noutate despre mine“.
Presupun că s-au citit acolo și poezii bune, dar nu știu. De altfel, nimeni nu știe. Ce merită spus e că nu era musai să se vopsească o vacanță, pe banii breslei, într-un eveniment literar. Că despre asta e vorba. Nu e nimic creativ, nu e nici o confruntare, publicul doarme acasă, traducătorii umblă de nebuni prin Istanbul să găsească vreun picior de poet ghiaur. Mă repet: cînd e să ascunzi ceva, ai două căi. Una e să taci mîlc, poate uită lumea de tine, alta e să faci gălăgie pe ceva îndepărtat, să alungi subiectul. Da’ chiar așa, să dai adversarului toate cartușele, asta e cam mult. Mulțumesc pentru tot armamentul pus la dispoziție cu așa o dărnicie inconștientă. Și mă grăbesc să adaug: asta e cam tot ce poate face o instituție obosită, vîrstnică, egoistă și lipsită de o minimă decență.
Închei micuțul meu excurs cu un citat din Arghezi: Niciodată golul nu a sunat mai tare.
https://www.catavencii.ro/cea-mai-buna-ascunzatoare-e-la-lumina-zilei/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu