Avea părul arămiu cum îi era și numele, era elegantă, îngrijită, frumos machiată și indiferentă. Ajunsesem la ea cu intervenții, era un mare cardiolog în marele spital din cel mai mare oraș. S-a uitat pe setul gros de analize și mi-a spus că am o boală a sângelui. Ceva care nu se vindeca, dar cu care se poate trăi toată viața dacă ai grijă și noroc. Mi-a prescris medicamente de luat de atunci până-n vecie. „Scumpe și rare, va trebui să vă descurcați”, mi-a spus despre medicamente, dar sunt „ultima generație”. Am întrebat-o dacă există statistici în favoarea acestor leacuri rare și s-a uitat la mine ca la una care se informează de pe #Google.
M-am „descurcat” și m-am aprovizionat cu un număr însemnat de cutii foarte scumpe. Am aflat pe această cale și cum se întâmplă cu medicamentele compensate pe care nu doar că trebuie să le pândești la început de lună, dar sunt calculate în așa fel, încât să nu ajungi mai deloc să faci o lună întreagă compensată ca să scoți din buzunar diferența - deloc mică în cazul meu.
Am legat prietenii cu farmaciști și semeni de boală. Am mers și la o a doua opinie, că nu era chiar un guturai - mai multe dopplere, mai multe medicamente, alți bani, alte asistente, alți colegi de suferință cu dosare medicale pe la uși pe la spitale, mă rog, sistemul medical de stat și privat din țara noastră, nu spun nici o noutate nimănui. N-ai nici o siguranță că ceea ce ți se spune e ceea ce ai, fiindcă toată lumea e foarte grăbită să citească analizele și să-ți prescrie ori alte analize ori neapărat medicamente. În tot timpul ăsta mesteci gânduri negre că ai copil și familie, parcă n-ai vrea să pleci așa repede și neclar…
La mine gândurile astea se mestecau mergând pe jos. La început am început să merg pe jos de acasă până la birou ca să toc mărunt ceața grea pe care medicamentele, diagnosticul și tot ce vine cu asta o puneau pe mintea mea. Nu prea vedeam în jur și nici nu mă interesa. Apoi am început să descopăr cu pasul străzile, orele zilei, lumina, sunetele acestui oraș neiubit în care urâtul trăiește cu frumosul într-o combinație stranie și oarecum atrăgătoare. Mergând pe jos am scăpăt de ore întregi și debilitante petrecute în mașină prin traficul de coșmar. Apoi am redescoperit-o pe „Tovarășa” – partenera mea de ture de parc. Luni de zile am mers împreună și mi-a făcut bine să pot spune cuiva toată frica.
La un moment dat, am convins-o și pe Oana, cred că la început venea din curiozitate. Cu ea am început să vorbim despre obiceiuri sănătoase și cum se pot ele forma. De ce la noi nu se prea face prevenție, deși există o lege cu numele ăsta (fară norme), despre simplitatea trăitului în lumea noastră complicată, am descoperit împreună cărți, oameni interesanți pe care i-am invitat la walk-urile noastre săptămânale. Făceam deja cam 5 km pe jos în fiecare zi, iar lecturile mele se îmbogățeau cu fiecare plimbare săptămânală, fiindcă în grupurile noastre fiecare venea cu lumea lui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu