Pentru a nu știu
câta oară
... mă înnourasem într-o Joi Mari, fără să știu că mă aflam în adevăratul iad al durerii. Printre cei înglodați în josnice și animalice purtări, atât de înapoi am ajuns în locul unde nu dai nici de-o mână caldă să-ți așeze în palmă un „înger“ mic, mic de tot, să-ți poți închipui fericirea și să aștepți minunea.
Iar sala devenea neîncăpătoare. Durere
lângă durere.
Am văzut cât de înapoi am
ajuns, cum toate reumatismele ar putea fi puse pe seama indolenței, neîndurării,
afuriseniei.
Părea o glumă, dar m-a cuprins
mila de necazul lui.
La 22 ani, cu doi copii, a
devenit o ruină. Au început să-l lase picioarele. Silit să accepte tratament pe
propria răspundere. Dar, vai! Stătea și mai rău cu iscălitura.
Atât a învățat în școala
europeană, într-o altfel de democrație în care mizeria ajunge până în oase, până
în ghiozdane: democrația pe linie de plutire și linie în loc de democrație.
Ce trist!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu