Cum să le spun celor care cred că „se poate și așa“?
Celor care își atribuie stele cu nemiluita (poate una cu indulgență)?
Cum să le spun despre disconfortul trăit, despre
cât m-am consumat pentru tot ce am văzut, despre lucrări de mântuială, unele cu
risc de accidente, lăsate la voia întâmplării, în mijlocul drumului, fără a fi
securizate?
Cum să le spun și cui? Mai există cineva care să
urmărească ceva.
Cred că nici nu merită efortul de a le spune,
pentru că și ei se complac în aceeași stare de nepăsare față de banul
contribuabilului și cel european, chiar dacă mă consumă aceste dezvăluiri. E ca
și cum aș trece din nou prin aceleași stări, ca și cum m-aș întoarce în același
timp, în aceleași locuri. La fel de (ne)răbdătoare, la fel de (ne)optimistă.
Am parcurs litoralul aproape în totalitate. Stațiunile într-o delăsare catastrofală. Pline de gunoaie, mizerie
lăsată de turiști prin diferite colțuri, în lipsa tomberoanelor. Plajele pline
de alge, de resturi de mâncare, țigări...
Elisabeta Gîlcescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu