O mărturisire pe care avem dreptul s-o citim

Alex Ștefănescu

SOȚIA MEA, DOMNIȚA ȘTEFĂNESCU, DESPRE MINE
ÎNTR-UN INTERVIU PE CARE I L-A LUAT LUCIA NEGOIȚĂ

Dacă tot ai amintit și de Alex Ștefănescu, soțul meu și fostul meu coleg de facultate, de an și chiar de grupă, trebuie să fac aici o mărturisire pe care am dreptul s-o fac, sunt avizată s-o fac, după aproape 48 de ani de căsătorie. Anchetarea lui la Securitate în anul doi de facultate, pentru o vină inventată, așa cum bine știa Securitatea să inventeze – scrisese o parodie la „Împărat și proletar” intitulată „Țăran și secretar” – ca și consecințele ce n-au întârziat să apară au fost o crimă culturală, una dintre nenumăratele crime înfăptuite de sistemul comunist pentru a lua și a-și menține puterea. Pentru Alex cele mai importante valori au fost și au rămas literatura, creația, studiul. Or consecințele întâlnirii lui cu Securitatea, adică excluderea din UTC, profesoratul undeva într-un sat din nordul Moldovei, interdicția de a lucra la o revistă literară așa cum și-a dorit, interdicția de a-și da doctoratul, de a călători în țările democrate i-au deturnat și i-au risipit energia. Cea mai importantă pierdere care i-a zădărnicit în mod dramatic proiectul de viață a fost imposibilitatea de a rămâne asistent universitar, imediat după terminarea facultății. Remarcat de toți profesorii ca student strălucit i s-a făcut oferta de a rămâne asistent, la catedra de literatură universală și comparată, de către profesoara Cornelia Comorovschi. Dar după episodul cu anchetarea la Securitate profesoara l-a mustrat cu brutalitate pentru că n-a avertizat-o din vreme că avea o problemă și l-a anunțat că nu mai putea fi vorba să rămână asistent. Dacă m-aș întâlni cu această doamnă, care își duce viața acum într-o altă țară, și, chiar dacă n-o să mă întâlnesc, poate îi spune cineva că eu, fostă studentă a ei mă simt obligată să-mi fie rușine pentru ea și în numele ei de felul în care a tratat un student eminent și grav nedreptățit, de brutalitatea și lașitatea cu care i-a blocat viitorul, în loc să-l ajute așa cum au făcut profesorii Zoe Dumitrescu Bușulenga sau Paul Cornea. Dacă Alex ar fi rămas asistent la facultate, știu sigur, pentru că îl cunosc de aproape cincizeci de ani, viața lui ar fi fost cu totul alta, dar mai important decât atât, contribuția lui la cultura română ar fi fost mai cuprinzătoare. Și tocmai aici e crima.