Mama si-a ales o zi frumoasă sa moară.
Cu soare, dar rece. Cum a fost si viața ei.
Soarele i-a fost copilăria, într-o familie cu șase copii, frumoasă pana in punctul in care într-o noapte, niște oameni in uniforme au intrat in casa si i-au luat tatăl. Apoi fratele.
De atunci, cred, a rămas in ea o tristețe grea pe care a purtat-o toată viața si pe care mi-a transmis-o si mie. Ca un ecran de pânză subțire si gri prin care si ea si eu am văzut mai mereu, șterse, culorile vieții. Dar tot de atunci i-a rămas amintirea căldurii unei familii - care a trebuit să-i tina loc de una adevarata mai toată viața. Si eu tot de la ea am invatat sa traiesc din amintirile zilelor bune in multele rele prin care am trecut amandoi.
S-a maritat tanara - eu am aparút la 24 de ani. Si singurătatea a venit după încă patru ani, când m-a luat in brațe și-am plecat din casa in care mă născusem într-o camaruta cu chirie la capătul unei case vagon, burgheze, pe lângă Popa Nan. Treaba asta, aveam sa citesc mai târziu in actele de divorț, se numea părăsirea domiciliului conjugal.
Unde nu era fericita, dar hei, cine sa-i dea ei dreptate cand vorbea cu o voce mica si se speria de orice?
Am fost un copil dintr-o familie destrămată, dar norocul a făcut ca familia ei mare sa rămână întreagă si unita - așa ca am fost, într-un fel, un copil norocos. Mătuși multe, unchi înlocuitori de tata, o verișoara ca o sora si multe alte rude mai departe sau mai aproape…
Poate de-aia nu sunt nici azi vreun mare fan al familiei tradiționale. N-am avut parte de ea, dar am găsit ceva si mai bun. Si, peste toate, am găsit-o pe mama.
Acum o săptămâna, când credeam ca o pierd si i-am spus la ureche, sa nu mă audă oamenii din salon, că-i mulțumesc pentru tot ce a făcut pentru mine.
Mi-a zis atunci - căci știa ca se duce: “Luciane, sa nu fii trist, ăsta e firul firesc al vieți. Ne naștem si trăim, dar trebuie sa si murim!”
A murit împăcată? Nu știu.
Poate ca și-ar fi dorit să-și vadă si ceva strănepoți. Dar poate ca a murit la timp, înainte sa vadă, iarăși si iarăși, nepoții si urmașii celor care i-au luat tatăl noaptea la închisoare, din nou in fruntea țării.
Maine o ducem înapoi la Barla, lângă casa in care familia noastră sta de 5-6 generații. Miercuri o înmormântăm in cimitirul in care cele mai vechi cruci ale familiei nici nu se mai pot citi, căci sunt de-acum aproape doua secole. Am vorbit deja cu parintele, sa facă loc pentru încă un Barleanu (așa se numește familia ei) in cimitir. Deja sunt mai mulți in pământ decât la suprafață…
Si-apoi am sa mă așez si eu la rând la coada Timpului, cuminte si înțelegător, căci, vorba mamei, asta e drumul firesc al vieții.
Am sărutat-o ieri seara pe obraz, in ATI, când deja nu mai putea simți ceva. Si i-am mai spus ceva la ureche, dar rămâne intre mine si ea.
Iar intre mine si voi rămâne o rugăminte.
Mama era credincioasa. Dar eu nu am aceleași vederi ca ale ei. Si, intre altele, cred ca in viața noastră publica si privata, e deja prea mult mistic, prea multă privire in sus, prea multă religie, prea pe piept purtată.
Asa ca daca simțiți nevoia sa răspundeți in vreun fel acestei postări, din respect pentru mine - si poate si pentru adevăr - nu-l pomeniți pe Dumnezeu.
N-are ce sa ierte la mama.
