În țară la noi, plouă cu noroi

Cristian Tudor Popescu 

Pe 3 ianuarie 1889, povestea spune că în piața Carlo Alberto din Torino, Friedrich Nietzsche a văzut un cal bătut cu sălbăticie de birjar. Filosoful a izbucnit în hohote de plâns, s-a dus și a îmbrățișat calul. A scos un geamăt și s-a prăbușit la pământ. Apoi, și-a petrecut ultimii 10 ani din viață complet nebun.

Îmi îngădui să cred că asta s-a întâmplat pentru că într-o clipă Nietzsche a simțit că toată cultura, talentul și inteligența lui, toate cărțile pe care le-a scris, nu au reușit să reducă nici cu o iotă răutatea, cruzimea și prostia din oameni.

De fiecare dată când mai scriu ceva, în această lume care mă îngrozește și mă dezgustă pentru că o înțeleg, mă gândesc că a înnebuni poate fi o binecuvântare, ce îmi va fi refuzată până la capăt.

În țară la noi, plouă cu noroi.

Maria Callas

 Când Maria Callas a murit, soția fostului ei iubit, Giuseppe Di Stefano, a rostit o frază care încă îți dă fiori pe șira spinării:

„Maria nu și-a luat viața... pur și simplu a încetat să mai trăiască.”

Ea a numit-o o „sinucidere albă”: acea estompare lentă a sufletului, când trupul continuă, dar voința de a trăi a dispărut.

O capitulare tăcută.

Și să te gândești că Maria fusese o femeie capabilă să umple teatre întregi cu puterea vocii sale.

Dar într-o zi, acea lumină pe care o purta înăuntru a început să se estompeze.

S-a îndrăgostit de Aristotel Onassis - intens, fără limite, aproape orbește.

A părăsit un soț care a iubit-o cu adevărat.

Onassis și-a părăsit și soția.

Două căsnicii destrămate în numele unei pasiuni care promitea prea mult.

Dar pasiunea se stinge repede.

În curând a început să se distanțeze, să o disprețuiască în public, să redeschidă răni care datează din copilăria sa.

Și apoi a venit cea mai grea lovitură:

El a presat-o să întrerupă sarcina la 43 de ani.

Ea nu voia... dar frica de a pierde copilul era mai puternică.

Copilul nu s-a născut.

Și în schimb, Onassis i-a oferit un șal luxos de blană.

Un cadou unde ar fi trebuit să fie confort.

Un obiect unde ar fi trebuit să fie iubire.

Ceva mai târziu, Onassis a abandonat-o complet.

Și s-a căsătorit cu Jacqueline Kennedy.

Pentru Maria, aceasta a fost o cădere din care nu a mai existat întoarcere.

Vocea ei - darul ei, lumea ei - a început să se dărâme.

Nu a mai cântat niciodată așa cum o făcea înainte.

Mai târziu, s-a apropiat de cuplul Di Stefano.

Giuseppe a susținut-o, a încercat să o ajute să-și reconstruiască viața; soția lui a tratat-o ​​ca pe o prietenă.

Până când Maria a depășit o linie și a trădat acea încredere.

A sosit o scrisoare - dureroasă, vulnerabilă - întrebând de ce.

Maria nu a răspuns niciodată.

Cu timpul, și Giuseppe s-a îndepărtat.

Nu din ură, ci pentru că nu a fost niciodată cu adevărat îndrăgostit.

Și astfel, Maria Callas – admirată, celebrată, înconjurată de lux –

a sfârșit singură.

Cu bijuterii, rochii și blănuri care nu oferă căldură în nopțile lungi.

Cu bogății care nu pot cânta.

Vocea ei – sufletul ei – a fost redusă la tăcere pentru totdeauna.

De ce se inundă Târgu Jiu de ani de zile

Iulian Popescu

De ce se inundă Târgu Jiu de ani de zile ?

Inundațiile din Panduraș și Cartierul Primăverii nu sunt un accident, ci dovada incompetenței și delăsării:

- Zona Hodinău: Bani plătiți pentru proiectare încă din 2022, dar lucrarea nu a început nici astăzi.

- Zona Narciselor: 86.000 € cheltuiți pe un canal care se „sugrumă” într-un tub prea mic. Apa nu e blocată de gunoaie, ci de o proiectare defectuoasă.

Ca prefect, am fost în teren și am cerut administrației locale să ia măsuri.

Văzând delăsarea, împreună cu echipa liberală și firme private ne-am mobilizat pentru decolmatarea canalelor, oferind astfel un exemplu de bune practici Primăriei Târgu Jiu.

Am arătat că prevenția salvează gospodării, dacă îți pasă și intervii când trebuie.

Dacă acest model era preluat, sute de case ar fi fost astăzi uscate.

Ce propun pentru un oraș sigur:

- Audit tehnic și recalibrarea punctelor de „gâtuire” (ex: Petrești-Primăverii).

- Execuția urgentă a lucrărilor blocate (ex: Hodinău).

- Calendar strict de decolmatare preventivă, nu doar intervenții la avarie.

- Infrastructură completă, de la colectare până la vărsarea în râu.

Târgujienii nu merită să fie scoși din case de pompieri și apoi găsiți tot ei vinovați. Merită respect și siguranța că cineva și-a făcut treaba înainte ca răul să se producă.

Mă revoltă să văd cum oamenii își curăță de noroi munca de o viață.

Târgu Jiu este casa noastră și ar trebui administrată ca atare.

RIP Emanoil Ionescu

Doina,

Știu că a fi martor zilnic la durerea cuiva drag consumă. 

Te macină încet, fără zgomot.
Știu de ce ți-am scris și ieri, și alaltăieri: am simțit că azi nu voi mai putea să-ți urez nimic.
Poate că și soțul tău a tras cât a putut, să rămână aproape de această zi, să fiți împreună.
A fost atât de aproape.
Chiar și acum.
 
Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească în pace!

Sincere condoleanțe și putere sufletească familiei îndoliate.

Eli Gîlcescu

Diagnostic

Lumea a obosit de profunzime.

Da, se vorbește mai mult despre prostie pentru că e zgomotoasă. Inteligența nu mai are nevoie de piață. S-a retras. S-a cuibărit. Muncește. Construiește. Își vede de-ale ei. Nu cere aplauze.
Nu prostia brutală e cea mai toxică, ci mediocritatea agresivă.
Aceea care se simte amenințată de competență, urăște profunzimea, confiscă discursul moral, închide uși și apoi acuză pe alții că nu intră.
 
Nu, nu cred că „s-a deteriorat mintea românească”. Inteligența nu dispare în două–trei decenii. Ce s-a deteriorat este ecosistemul în care mintea crește.

Inteligența nu s-a pierdut. Doar s-a retras din zgomot. De aceea tace. Și acolo, în liniște, lucrează, câștigă, se apără discret.
 
Sunt mulți profesori care au predat.
Sunt puțini dascăli care au rămas.
 
Copiii capabili există. Mulți. Dar nu mai au continuitatea care îi făcea să se oprească la bibliotecă, să stea lângă un profesor-model, să simtă că efortul are sens. Astăzi totul e fragmentat, grăbit, evaluat superficial.

Elevul nu-și mai găsește model nici în profesor, nici în învățător. Nu pentru că aceștia nu ar avea valoare, ci pentru că societatea nu mai validează valoarea lor. Când profesorul e obosit, subevaluat, contestat permanent, imaginea lui simbolică se prăbușește.

Iar părintele s-a mutat din partener în client.

Unde sunt părinții care puneau școala pe primul loc? Mulți au fost înlocuiți de părinți care pun pe primul loc „descurcatul”, „să nu sufere copilul”, „să aibă rezultate rapide”. Școala cere timp, frustrare, efort. Lumea de azi cere confort.
 
Iar saltul fără trepte, cel mai grav. De la experiență, competiție, urcare lentă, validare prin muncă, am ajuns la salt direct, fără experiență, fără luptă, validare prin relații și bani.
Când dispare lupta, dispare și structura interioară. Iar PISA exact asta măsoară: capacitatea de a gândi, nu de a „ajunge”.
 
Testele PISA nu sunt o rușine, ci un diagnostic.

E. G.

Doru Bușcu – Avantajele prostiei 

https://www.catavencii.ro/editorial/avantajele-prostiei/

Cei care pleacă

Ciprian Spoiala

 

NORR 

Oamenii buni nu pleacă. Asta e minciuna pe care o spunem ca să putem dormi. Adevărul e că pleacă, dar nu se mai duc nicăieri.

Se sparg în noi. În fragmente. În zile fără sens și seri prea lungi. Rămân ca o întrebare pusă prost, la care nu mai răspunde nimeni.

Oamenii buni nu fac zgomot când dispar. Oamenii buni nu trântesc uși. Ei le închid încet, ca să nu doară prea tare. Și chiar când pleacă, lasă lumină aprinsă, de parcă s-ar putea întoarce sau de parcă am avea nevoie să vedem drumul mai clar fără ei.

Și lipsa lor începe să ne organizeze viața mai bine decât prezența altora.

De atunci, tăcem diferit. Iubim cu frâna trasă. Ne uităm la oameni noi cu ochii vechi. Și ne mirăm de ce ne e frig, deși e vară în jur.

Ei nu ne părăsesc, de fapt. Ne mută într-o versiune mai grea a noastră. Una care știe. Una care nu mai crede în "pentru totdeauna", dar încă speră, din reflex, ca un animal rănit.

Oamenii buni rămân ca o durere care nu mai țipă. Doare civilizat. Doare profund. Doare în gânduri care apar din senin și spun: "așa ar fi fost".

Și poate asta e tragedia adevărată: nu că au plecat, ci că după ei nimic nu mai vine la fel.

Conflict mut

Cât de fragilă a devenit memoria când e filtrată doar prin reguli!

Nu revendic un drept – mărturisesc o legătură.

Prietenia nu intră în domeniul public.
Nici moartea nu o face „accesibilă” altora sub formă de etichetă juridică.
Ea rămâne într-un spațiu mai vechi decât legea: memoria vie.
În textele mele, Ileana Vulpescu nu e citată.
Nu e folosită.
Nu e „invocată” ca autoritate.
Ea e prezentă.
Ca un om care a trecut prin mine și a rămas.

Eli Gîlcescu

ILEANA VULPESCU, LA TARGU JIU