Raul Constantinescu – periplu prin neant

Poet septuagenar, mai mult discret decât clamoros, Raul Constantinescu și-a adunat în Periplu prin neant ce i s-a părut lui că are mai reprezentativ în cele cinci volume anterioare, adăugând și câteva poezii inedite. O antologie, așadar, foarte bine cumpănită, pe care Editura Tracus Arte a avut buna inspirație să i-o publice. Pentru noi, cel puțin, poemele din acest volum sunt o revelație. Descoperim un poet despre care n-am știut multe, dar de aici înainte vom ști. Un poet autentic, din stirpea rară a poeților orfici, cum bine au remarcat și Iv. Martinovici, și Ion Itu, comentându-i volumele anterioare. Într-adevăr, Raul Constantinescu nu practică o poezie de toate zilele, nu se lasă amețit de zgomotul din jur, ci ca un cântăreț magic își acordează rostirea poetică la tonurile înalte ale adevărurilor esențiale. Nu sunt mulți poeți în literatura noastră care să fi încercat un asemenea demers. Unul este Ion Barbu. În vecinătatea lui tinde să urce și Raul Constantinescu, nu ca epigon, ci ca emul.

Neantul său nu e nimicul din reprezentările profane, ci un tărâm, o cealaltă lume în spațiul mitic. Poetul îi dă și un nume, Neantia, spre a crea, oarecum, contur infinității sale: „Prieteni, prin apeiron,/ prin acest punct zero și infinit,/ trecerea dincolo începe,/ trecerea în neantia fără limită...“(Trecerea în cuvânt). Cum sugerează bine titlul citat, Neantia aceasta trăiește prin Cuvânt, prin adevăratul cuvânt, cel magic, răscolitor de lumi adormite, nu prin vorba de toate zilele. Cuvânt magic sau poezie orfică sunt cam același lucru. Periplu prin neant vrea să însemne, deci, o călătorie prin Neantia, prin lumea spiritului pur, a adevărurilor esențiale, dincolo de contingentul nostru fremătător. Este o invitație, să recunoaștem, ispititoare, dar nu pentru cititorul de rând, ci pentru cel inițiat, cu o largă cuprindere asupra vieții, cu alte obișnuințe de lectură decât cele curente.

Volumul este foarte atent întocmit, cu viziune de maestru într-ale poeziei. Nimic nu e de mișcat de la locul lui. Are trei cicluri, așezate în succesiunea lor firească.

            Primul, Sublim Femininul, până a nu-l parcurge, trezește în memoria lectorului de rând coloratele fețe ale poeziei erotice. În realitate, nu poate fi invocată nici una din acestea, nici sfiala, nici spontaneitatea, nici jocul, nici senzualitatea... și care vor mai fi. De altfel, numai în câteva poeme trăirile sunt personalizate: „Se cutremura în noi avid pământul/ când față-n față ne-am văzut, Carina.../ plăcerea și păcatul, ispitele și vina/ spulberau în noi lumina și Cuvântul...“ Dar și în această situație rară, convertirea la Idee vine în cele din urmă: „...schimbând prin ani făptura în idee - /osmotic vis în zbor: bărbat femeie...“(Osmotic vis). În rest, ceea ce s-ar putea numi poezia erotică a lui Raul Constantinescu e mai mult o reflecție a condiției androginului, a masculinului și femininului ca principii universale. Tot zbuciumul erotic sfârșește fericit în măsura în care găsește ecou în Neantia, pentru că Frumoasa Frumoaselor, cea care împarte daimoni – flori, „te vrea–ntreg, nu parte!“, cum spune haiku-ul folosit ca prefață a ciclului. Întregul, în viziunea poetică a lui Raul Constantinescu, poate fi, deopotrivă, perechea pământeană și cea cosmică. Mitul arheului este valorificat des de către poet, ca, de altfel, și alte mituri. Întreg, cu adevărat, ești numai în suma avatarurilor existenței tale. Iar dacă aceste avataruri s-au împlinit ori urmează să se împlinească prin același sublim feminin, Neantia nu are cum să te sperie.

Fiecare poem este citabil prin felul original în care înalță sentimentul iubirii din spațiul teluricului spre orizonturile sale cosmice: „Noi venim dintr-o mare iubire/ și-n toate spremplinirea-i fără margini pășim...“(Iubire întru iubire). Sau :„Franjuri fulgurări flacără zarea/ peste ape în aer pe munți,/ din adânc tresaltă chemarea/ năvalnicei cosmice nunți//Lavă și gheață în vis/își caută stâmpăru-ntruna/ nesățiosul avidul abis/ înalt aureolează cununa!“ (Chemarea dintâi).

Al doilea ciclu, După ultimul Babel, ar putea fi asociat unei culegeri de arte poetice. Catrenul care îl deschide sugerează acest fapt: „Umbră-n lumină omul este.../aceasta e demult poveste;/ tu, poete, caută în lume/ să-nflorești luminii nume“(Menirea poetului). Încrederea lui Raul Constantinescu în forța poetului, a cuvântului său, de-a înălța omul din lumea materiei spre sferele spiritului pur ia, de această dată, avânturi romantice: „Turn babel de cuvinte ne fură/ șiruri de euri înmugurite în vis.../ zenitul – înaltă măsură – / zbor continuu ne soarbe-n abis...“(Zbor). Sau: „ Cuvine-se mai mult decât cuvintele rostirii înalte/ să te preafericim, Poezie, – izvor al misterului viu din noi...“(Salve Regina Poezia!). Asemenea imnuri se găsesc mai multe în acest ciclu, expresie clară a intenției slujirii poeziei orfice. În rezumat, Babelul invocat, ultimul în viziunea poetului, este „turnul de asalt“ al poemului, din care versurile zboară ca săgeți aprinse, iar cuvintele funcționează ca gloanțe ori stilete. Metaforele, laser al inimii, prind în năvod sorii nevăzutului univers în veșnică devenire. Singur de veghe în acest turn, în centrul furtunii, poetul, „ultimul luptător pe baricadele omului“, „preafericit supraviețuitor în valea plângerii“, izvorul nesecat al rostirii a toate, se jertfește ca să dea temei spiritului viu al poeziei. (Am făcut ce nu se face, rezumând poemul Ars Poetica, pentru economisirea spațiului tipografic). Cu acest statut, el își asumă o funcție demiurgică în proximitatea Divinității. Mai mult decât unealtă a Sa, cum ar spune L. Blaga, fiu al Său spiritual, un nou Christ, dintrun șir nesfârșit de răstigniți : „Neîncetat seamănă Dumnezeu/ lumina-i în bezna eului meu// (...) Domnul zilnic mă zidește,/ și-n noaptea fără seamăn/ cu Isus pe cruce mă-ngeamăn/ atâta cât sunt, cât încă mai respir/ într-al înaltului inspir.“(Cu Isus mă îngeamăn).

Cum am anticipat, al treilea ciclu, Netihnule Divinule, cuprinde poeme care dezvoltă tocmai tema aceasta, a Divinității disipate în univers: „Veșnic ascuns, netihnule, har pretutindeni tăcut vii, Divinule,.../și-nlăuntru și-n afară,/ ești și scară și pe scară,/ și pe munte și sub munte,/ și prin frunzele mărunte,/ și în vis de-azur și în abis, și-n închis și în deschis,/ și-n finit și-n infinit/ și în negru și-n albit...“(Netihnule Divinule!) Câteva accente argheziene pot fi identificate în acest ciclu, mai ales în cei șase Psalmi, dar dincolo de ele, Raul Constantinescu rămâne un poet orfic, poate chiar mai bine resimțit aici, pentru că simbolurile ermetice sunt mai frecvente: „O, El, marele, mult neștiutul – /cel ce-n degetul mic universul ține/ scamă în vânt/ nevăzut neștiut nebănuit nenumit vibrare fior/ omniprezent în toate cele ce sunt/ numele numărul codul niciunde nu-și lasă/ nu are nimic totul având fiind;/ nu-l știe nimeni nicicând, el știind totul.../ margini nu are, fiind pretutindeni.../ început și sfârșit nu are, veșnic fiind.../ miezul miezului ascultând,/ El tace suveran în singurătate deplină/ scriind citind recitind viețile morțile noastre.../pre sine în perpetuă devenire în noi visează-se/ întru senina eternitate/ prin furnicar de lumi prin lumi/ cu grija fiecărui suflet atom/ iubire împânzindă rețea în desfășurare – /odihnă sprijin lege/ a tuturor celor ce sunt fără de moarte al iubirii izvor“(Cel ce-n degetul mic universul ține).

Spuneam că volumul este atent structurat, până a fi rotunjit perfect. Dacă se deschide cu un haiku, nu putea să se încheie decât la fel: „În peșteră/ singur cu Dumnezeu/ aștept iluminarea.“ Logica ordinii celor trei cicluri este, acum, clară: prin sublimarea iubirii, poetul se decantează, se distilează, trece în Cuvânt și prin el în Neantia, ca să aștepte iluminarea lângă Dumnezeu, care îl va împărtăși cu un nou destin christic. Se simte, deci, din spița celor aleși. Numai aceștia, ca poeți orfici, nu-și recită versurile, ci le scandează, apelând la toate modalitățile expresive, pentru a obține sonorități magice: vocabular îmbogățit, mai cu seamă prin aglutinări oximoronice, repetiții tautologice, serii sinonimice; dislocări sintactice... și care mai sunt. Raul Constantinescu și-a creat, astfel, un stil ce-l particularizează în poezia românească. Trebuie să recunoaștem faptul acesta, oricât ne-am feri de aprecieri hazardate. Chiar nu înțelegem de ce, până acum, criticii formatori de opinie nu prea l-au băgat în seamă. Dar niciodată nu e prea târziu.

Iuliu Pârvu

(TRIBUNA • NR. 293• 16-30 noiembrie 2014)

„Amintiri despre parșivi“

http://scriitorulroman.wordpress.com/un-scriitor-o-carte/

ÎN MARELE TURBION AL HAZARDULUI

http://poezia.usriasi.ro/?p=280

Raul CONSTANTINESCU

Published by admin on April 12, 2014

AVENTURARE ÎN SUBLIMUL REFUZ

 Motto: „Noi am refuzat ceea ce voia în noi animalul şi am vrut să regăsim omul pretutindeni unde am văzut ceea ce îl striveşte“ (André Malraux: Vocile liniştii).

Șir fără început sfârşit – coloană a infinitului din tată în fii

cu inima flacără sublimă vibrând în mâinile spre cer înălţate întru continua rugă –

sufletul cuvintelor chei între dinţi,

aventurat în marele refuz al orbeniei lui „zoon politikon“,

înfrunt ororile unui timp cangrenat involut

prin dementele sorburi ale hazardului tentacular –

sahare de zaruri invadând totul până în dulcissimul sperjurul ademenitorul neant

al nimănui „de iure“ şi-al tuturor „de facto“, prieteni ! …

Brigand prin complotul tăcerii de plumb şi uraniu,

explorez somnambulice spaţii halucinante

unde în continuă izvornică împreunare

între nadir şi zenit,

din paradisiace aparente măşti ale nefiinţei,

euri-bumerang din sine în sine se întorc reîntorc

prin ploaia de ochi flori imposibile obiecte ciudate cuvinte

roiuri de fulgere trombe de plasme evantaie de sonuri sintagme

pe scări de magneziu înscriu breşe-n abis

genezicele sângelui iniţiale mări – sorb de regnuri al vieţii sublim malaxor –

groaza foamei oarbe de a fi cu orice preţ, în expansiune,

când tutelara matrice a toate cele ce sunt precum nu ar fi

în rotitoare trecere întrecere în transă,

păduri vinete-gri de polipieri lansează ritmic spasmodice atavice umbre

în oceanul primar al marilor mume – avide goluri matrice ascunse –

trecutul – coada lui uroborus nesătule înghit smulg din prezent clipă de clipă

şi valuri-valuri irup noi şi noi aleatorii generaţii de sacrificiu

în histerice jungle de nervi aţâţate nebune vâlvori …

Învăluitoarei întreţeseri pe negru câmp palpită

seminţe purtând ancestrale explozii de infiniţi însetaţi de jocul firii cu sine …

trec supralumi prin infralumi şi invers

genezic paradis prin apocaliptic infern … haosul unui timp deflorat

plonjează în sonor muzical cosmos albind …

în spiral continuu zbor al vieţii joc desfrâu de ispite înfloreşte în athanor

noi năvalnice pluriversuri, de se sperie imaginaţia

platului orizont al scurtei îngustei noastre căutări-vieţi prin fragilul vas –

fratele corp mereu sacrificat …

tornada rostirii cu mii de capete – etern maelstroem –

din abisale rădăcini la fără fund guri de apex sorbind

prin gâturi miriade în răsucire scormoniri vise

răbufneşte fulger Firea săgetând neantul cu puncte gravide –

ghem de infinite dimensiuni în devenire –

în văzuta şi nevăzuta eternă comedie ce mişcă-se-n spirala de spirale –

eternă rotire întoarcere reîntoarcere a lui ulysse în ithaca „vai !“ inexistentă …

nicio penelopă nu-l mai aşteaptă … nausika diotima în alt cer zboară,

sirenele behăie-n broscării …

circe atotînjositoare pre toţi în porci îi schimbă …

plaudite amici plaudite trimalchio împănează porcii cu lebede …

petronius arbiter seneca demn elegant se sinucid …

în lupta tuturor contra tuturor toţi vorbesc, lovesc toţi, nimeni nu ascultă …

plaudite plaudite amici… spectacolul grotesc nu are sfârşit;

în luminile rampei se acuplează misterul nimeni cu infinita regina hazardului …

domnul godot nu mai vine nici azi, nici mâine …

joacă zaruri cu sine însuşi plictisit de moarte,

mâna stângă cu mâna dreaptă la nesfârşit …

magister ludi al jocului cu mărgele de cristal a fost reciclat în sisif

plaudite amici … lumea întreagă pe tobogan alunecă jucând zauri …

canastă barbut alba neagra ruletă … ruleta rusească …

plaudite carissimi amici … şase-şase-şase … marţ !

plaudite plaudite … comedia cheală al dracului se mişcă, joacă din buric;

îşi joacă buricul cu piercing de zaruri de aur …

ÎN MARELE TURBION AL HAZARDULUI

Aurora nimănui şi a tuturor deflorarea beznei polare

pe toboganul nimicului găunoase viermuinde cuvinte

dulcissime în timpane aţâţă haite de simţuri entropia

redundant vin revin ecouri orbitoare barbare

zerourile de după virgulă în desfrâu ridicate la puterea zero

nula cohorte de molohi eclozează golul prin holografice goluri

caracatiţe de plăceri avuţii avortonii deşertului vamă

mărire glorie stearpă în marele turbion al hazardului

cu negre păroase labe jucând zaruri galaxii nebuloase

în ritmul necuprins al Big Bangului din sunetul originar

al prezentului univers în expansiune spre roşu grăbit

căderii-n imploziile negrelor găuri mici tot mai mici …

cerul cu stelele toate piere-n zeroul clepsidrei

zornic spre punctul mirului iniţial din care iubirii toate-au zbucnit

iubire dintru nemărginita nemuritoarea iubire

noul tânărul univers în devenire pulsul eternului mâine …

din mine din tine în noi unică veşnică revenire

a lumilor toate în noi – împlinirea visului din ochiul veşnic deschis

ASTERISCUS MELANCOLICUS

Asteriscus melancolicus în aerul iernii

vei citi pe o urmă de fulg

despre căderile timpului în gol;

„ex nihilo nihil“ hazardul înfulecă totul …

cu degetul vei scrie pe nisip

în lumina tăcerii

cuvinte vagi dintr-o limbă uitată

prefirată ca nisipul în vânt,

limbă nouă părând acum …

pe omătul nopţilor albe

cu degetul îngheţat vei scrie

ceea ce a rămas

despre uitarea ca o rană închisă …

pe faţa apei în zori vei scrie, vei scrie

cu stilul, cu braţul, cu mintea

pe frunze, pe pietre, pe solzi, pe azur

fum albastru subţire

vei trece în amintire

ştire, neştire …

ETERNUL SUPREMUL VIGIL

În spatele văzutelor nevăzutelor auzitelor neauzitelor

eternul supremul vigil

suveran peste holograme sondează continuu hazardul ce-i scapă mereu …

el, marele maestru, magister ludi,

marele arbitru necunoscut

zvârle aleatoriu zaruri numere gene coduri simboluri litere

rupe sigilii în joc

amestecă rădăcini seminţe flori sânge aur de cuvinte foneme

în alchimicul caleidoscopic cuptor athanor

unde esenţele vieţii suflete semănate culege

din nesfârşitul periplu

visând paralele probabile lumi foste ori viitoare,

mereu pe sine căutându-se pe spirala de spirale a întâmplărilor –

asumată aventură din fenomen în esenţă

spre polara fixă stea,

din bezna sterilă a haldei cât muntele,

fulgeră cristale în joc de raze

ARHEII HAZARDUL SFIDÂND

Seară de seară prin jungla de gene

fără scări prin aven în abisul din mine cobor

în celălalt eu, cel cu jupuită pielea,

înaintez peste ea, înscrisurile-i în arderi de tot purific

nicicînd, nici în adânc dormind –

ultim avatar prin labirint

prin culoarul meu de timp

nu rostesc niciun cuvânt;

spaţiotimpul „vai“ ! este minat …

prin văluri de aparenţe

peste munţii de zaruri

sufletul oricând poate exploda;

în paralele oglinzi răsar dispar

în aure cuvinte de foc

pe mine scrise de mâna fără corp

în universala carte a vieţii hieroglifa unic genom –

arheul amprentei, „mane tekel fares“

peste moarte hazardul sfidând …

ROMULUS VULPESCU R.I.P

5 aprilie 1933 s-a născut Romulus Vulpescu. Ne-a părăsit în 18 septembrie 2012.

Mă gîndesc la această călătorie a sufletelor spre necunoscut, "spre țărmul neștiut de unde nimeni n-a mai venit, făcîndu-ne mai lesne să-ndurăm urgiile de-aici decît să tindem spre altele pe care nu le știm..." (Shakespeare). Și totuși mi-l închipui pe Romulus în lumea neștiută dar închipuită, așteptat de vechi și buni prieteni, Villon, Rabelais, Charles d'Orléans, Dante, Alfred Jarry (și alti colegi patafizicieni), în foaierul Teatrului Lumii de Apoi, la un absint și o havană, ca-n vremurile bune din timpul cu ceasornic, pe pămîntul amintirilor. Mă gîndesc că nu va întârzia la acest spectacol în care el însuși se va urca pe scenă să le prezinte prietenilor pe colegii săi din Panteonul literaturii române.

Un "colb de carte" se așterne pe gândurile mele...
Fie-ți drumul lin, ușor, înconjurat de îngeri ! (Sergiu Cioiu)

HERALZII TĂCERII

Cartea de poeme „ HERALZII TĂCERII „ de Raul Constantinescu, este o carte care îndeamnă la meditaţie, poemul vine dintr-o cercetare adâncă a vremurilor, fără a ţine seama de trecut, prezent, viitor, ci de mesaj, de impactul acestuia asupra fiinţei umane,  ca posibilă cheie la poarta memoriei, ca cetate . Editura „ PAULA „ – Deva, 2007, a lansat cartea ca un semn că în judeţul Hunedoara, mai precis în Ţara Haţegului, există motive de ieşire de sub apăsarea prezentului şi evadare în Imperiul  Tăcerii, acolo unde sunetul – cuvânt se odihneşte pentru a respira perfecţiunea, făcând posibilă trecerea.

Autorul trăieşte şi îşi duce suferinţa spirituală înconjurat de cărţi, aproape de natură, eliberat în aparenţă, de presiunea faptelor de zi cu zi, deşi fiecare, în felul său, trebuie să-şi ducă mereu o aceeaşi cruce până la capăt. Autorul este marcat de tipologia vremii, de frământările omului, de eşecurile sale, de căutările sale într-o lume haotică, având în vârful piramidei pe marele Nimeni. Volumul este structurat în mai multe părţi, titlurile trimiţând la temele de bază, susţinute şi de poemele care definesc ideea:

„ ORFEU ÎN UNDERGROUND „

„ PUNCT DE FUNGĂ „ ,

„ ETRENUL PREZENT IMPERFECT „.

 Raul Constantinescu îşi începe parada tăcerii cu ecou printr-un salut, menit să acomodeze cititorul cu universul său, pentru receptarea mesajului, a seminţelor care îşi caută pământul reavăn, cititorul un poet nemărturisit, invizibil, dar rezistent prin amintiri, regrete, prin cuvinte. Puntea se reface, dar totodată, cititorul trebuie să înţeleagă faptul că accesul în lumea inefabilă presupune şi altceva decât simplul cuvânt fără greutatea logosului, ci trebuie să-şi asume marile responsabilităţi spirituale ale lumii, ale experienţei societăţii formate din indivizi care desenează viziunea globală. În mod evident, apărarea în faţa degradării zilnice, este la Raul Constantinescu, cultura cu tot ceea ce are mai bun, modelată printr-un limbaj specific, actual, o lipire a sensului de formele uzuale, metodă a poeziei moderne care, asemeni stilului din presă, apelează la cuvinte şoc, care să spargă zidul memoriei cititorului, care să intrige, care să provoace, să dea un impuls celui care citeşte, pentru a-şi trăi tăcerea proprie.

Până la urmă fiecare trebuie să înţeleagă faptul că o mână va scrie „ MANE, TEKEL, FERES „ , adică: oricine oricând oriunde / măsurat  cântărit împărţit / „  pentru că tac zeii tace spaţiotimul. Raul Constantinescu  apelează la argumentele artei, a picturii, a muzicii, ale filmului pentru a-şi proiecta mesajul cât mai expresiv. La fel ca Van Gogh care picta floarea soarelui, poetul e atent laFAŢA OMULUI, emblemă a rezistenţei în faţa valului care vine din faţă mereu, a valului acid : „ Văzută-n lumini / floare-ntre spini / faţa omului / frunza pomului / cartea timpului / visul nimbului / glasul boarelui / ochiul soarelui / goana zilelor / albul filelor / umbre şi riduri / plâng peste ziduri / nevăzutului / ne-nceputului / harul citirii / miezul privirii „. Iată harta pentru a trece prin patria vieţii unui om, faţa sa, expresie a popasului său în lume, amprentă a experienţei care arde.

Viaţa de zi cu zi este o încercare pentru poet şi pentru cititor, metaforele sunt pertinente, rechini, lupi, agresiunea zilnică, mai ales a domnului Nimeni, asupra omului sunt prezente, uzează spiritul, poetul se mişcă greu prin junglă sau prin adâncurile oceanului, e în pericol, sau caută ieşiri.  La carceră la munci la cazne popoarele sunt puse / sub vârful eternei piramide / samson în lanţuri orb / învârte pietrele de moară / la galere trag viaţa toată căuzaşii / unelte vorbitoare sclavii se numeau ... // 

De sub acest tăvălug poetul se echilibrează pe sine şi oferă soluţia zâmbetului, soluţia noii soluţii, cuvintele care îşi caută sensul de început acoperite de moda zilei, combinaţii care nu sunt uzuale, dar se bazează pe uzual, pentru că lumea trebuie să meargă înainte : mâşneve, hureike, typull, kelia, muşkii, burikul, de fapt revolta individului, puterea sa de a afirma că nu se lasă minţit, manipulat în piramidă, de vorbele celui care iubeşte puterea ca boală în lume, bolnav fără să ştie, strigându-şi boala cu mândrie, orb şi neştiutor, maestru al potului, pontului şi şpilului. Deşi cunoaşte taina dintr-un cuvânt, puterea ascunsă din acesta, poetul este conştient de erodarea monedei – cuvântul care cumpără timpul pentru om,  o erodare până la suferinţă, până la cancer: cuvinte – cuţit cuvinte – cucută cuvinte – cloacă  ( în poemul INFERNUL DE FIECARE ZI )

Privind spre poezie, Raul Constantinescu vede poeţii – ochii lumii – nestemate : „ Tot mai sărace vremi / sâmburi sterpi / cad zilele – n adânc; / poeţii ochii lumii sunt / cu cât mai mare întunericul, / cu atât mai mulţi ochi se deschid  / – poeţii – lumi nestemate - /   într-o lume ostilă / curajul neţărmurit de a fi /„

Citind acest volum degustătorul de poezie va descoperi că din poezie dispare virgula, punctul, termeni aparent opuşi se atrag, formează noi termeni, definiţii, o avalanşă de semne, de sensuri, versul este deschis, galerie de artă modernă în plină tragedie, enumerările imitând peisajul zilnic, picură precum straşina în mintea cititorului, poetul este insistent, bate la uşa celui care vrea să reziste, e prezent prin proiecte, prin taina descoperită aşa cum a învăţat-o de la marii maeştri ai spiritului.

De fapt el îşi asumă marile valori ale lumii, marile mişcări filozofice, artistice, încearcă să le integreze în vorbirea zilnică, se lasă el însuşi asaltat de lumea de dincolo de cortină, îşi asumă  riscul aventurii în marele refuz, ori neviaţa lumii, până la sfâşiere, e polifonic în căutarea esenţelor. Valorile creştine sunt integrate în acest demers, în mod eclectic, dar necesar, sub necesitatea de a găsi echilibrul propriu, deşi în prezenţa lui Ianus, ca semn al sfâşierii sufletului. E riscul său pe care şi-l duce demn prin poem, deşi fiinţa îi tânjeşte spre lucrurile simple, deşi ştie că poate fi un învingător, dar poemul e un mod de a-şi găsi patria : „ nu pot urî, totul mi-e drag / pământul focul apa aerul ce cântă / sub ochi divin în mine se-nveşmântă / din toate renăscut în vers mă retrag / „ – ÎN VERS MĂ RETRAG

Cartea are un argument scris de Valeria Manta Tăicuţu, inspirat ca titlu: Punct de fungă şi tăcere şi un curriculum vitaenecesar într-o lume care îşi pierde poeţii pe drum din cauza proiektului muşneve ....

„ Heralzii tăcerii „ se adaugă celorlalte cărţi ale lui Raul Constantinescu: „ Aventurare în marele refuz „ ,  „Neantia „ ,  „Neviaţa lumii „  ori  „ Rostirea lui Zalmoxis „, cărţi care reflectă zbuciumul intelectualului într-un prezent imperfect, privind la hainele noi ale împăratului, la apoteoza domnului nimeni, la arta de a bea tiutiun kafhehea ....

Simţi cum scriitorul refuză sentimentul, fugind spre logos, e un fel de deviere spre roşu într-o lume spirituală care încearcă să-şi regăsească armonia. Dar în toate este un punct de fungă : „ ... deasupra jocului de zaruri / deasupra valurilor stânga – dreapta / perpetuu durut sfârşit început / al unuia şi al oricui / fiinţând în toate direcţiile / punct de fugă / big – bang „

Constantin Stancu

Septembrie 2008

http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Heralzii%20tacerii%20de%20Constantin%20Stancu.htm

Răul face răul totdeauna și mai rău

     Și ca să nu mergem din rău în mai rău, cu gesturi duplicitare, cu voci care tulbură aceste minuni care se întâmplă chiar sub ochii noștri, trebuie să acceptați această atenționare, dna Ioana Burghel…

Nu este ușor, nu m-am plâns nimănui, iar tot ce am reușit, a fost cu suflet, împreună, însoțindu-ne bucuriile, împlinirile, să le fim mângâiere, fie și pentru o clipă – una din acele clipe unice ale vieții la care sufletul se întoarce întotdeauna cu bucurie. Sunt daruri venite înspre noi și nu putem să le punem stavili...

     Arta conversației este deja recunoscută prin poezia iubirii – colecție care se afla la a III-a ediție...
      Noi nu postăm pamflete. Ai adus atingere gravă statutului de dascăl (cu referire expresă la profesorii coordonatori) și mai ales atingere nemeritată și nejustificată acestui proiect. Știi că este un proiect de suflet și nu doresc să fie călcat în picioare. Nu-ți recunosc cuvintele atât de acide; e un pamflet cu invective veninoase... Să postezi așa ceva... este inadmisibil. Regret. Ai procedat neelegant. 

     Pentru că doresc să asigur un climat de liniște pe toată perioada proiectului, te rog, să explici, clar, ce te nemulțumește. Ai aderat de bună voie, te-ai reînscris și în următoarea etapă de preselecție, ai acceptat condițiile și calendarul postărilor, faci parte dintr-un grup de lucru (până la urmă, un proiect care este în desfășurare), și totuși, ai nemulțumiri... Am cerut profesorilor coordonatori să fie necruțători, începând cu mine... 
      Proiectele Artei conversației nu declanșează orgolii personale, chiar dacă sunt neimpozabile. Poate s-ar bucura de prețuire, în alte condiții. Singura condiție este valoarea poeziei.

     Cu speranța că vei lua în seamă (dacă e cazul) această atenționare și vei face alegerea înțeleaptă, limmpezindu-ți gândurile...

     Numai bine

                                                                                 Elisabeta Gîlcescu

Un copil plângând spre izvoare

De unde vine ne spun cărțile 
în graiul bolților nemișcate, 
semne, contururi de carne și sânge

o mare de țărmuri
cântând lumea de-aici în bibliile ierbii de-acolo.