Septembrie cât o veșnicie

 

Viorica Nițu, Constantin Nițu

Nu v-am uitat, dle profesor! Cum aș putea să uit vreodată, una câte una, amintirile, mulțumindu-vă pentru prietenie, dar mai ales pentru poezia vieții dintotdeauna.
Nu știu de ce scriu acum. Poate că rutina e de vină. Un simplu „la mulți ani“? Prea șters și tras de păr. Am încercat de multe ori acest tip de urare. Dar de fiecare dată intram în conflict cu mine. Mă pedepseam pentru lipsa de imaginație.
Dar și pentru rarele apariții virtuale. Septembrie, de vină, acest septembrie gri, ca o toropeală împovărătoare. Septembrie înăbușitor, când toate atingerile dor. Iar în unele zile, când o greutate, când un vid. Până și zâmbetul nu mai e ceea ce a fost odată. Nici sărutul. Nici poezia nu mai seamănă cu poezia de ieri. Știu, nu așa m-ați cunoscut. Episodic, întâlnești asemenea clipe ale durerii. Despre unele poți vorbi, pentru altele există un ritual al tăcerii. Vorba poetului: „orișiunde durerea este aceeași“. Sau starea când nu vorbești, nu gândești, nu te tânguiești. Pentru că durerea e în tine. Doar timpul s-a oprit în loc. Iar lunile s-au amestecat unele cu altele, zilele nu mai au nume. Nu mai există sărbători. Nici zile. Nici nopți. Într-un septembrie gri. Septembrie de neîndurat. Septembrie mut și chinuit. Cât o veșnicie.

Eli Gîlcescu

Ileana Vulpescu, Constantin Nițu...
Biblioteca Națională a României
17 mai 2013

Ileana Vulpescu, Constantin Nițu, Constantin Cristescu

https://egilcescu.wordpress.com/2018/10/05/septembrie-cat-o-vesnicie/

„Obișnuiți-vă cu cardul”

Angelica Alexe 

Ai depus 100 de lei la bancă și crezi că stau cuminți într-un seif, cu un bilețel pe care scrie „ai lui Gigel”. Așa vedem în filme: sertare pline, bani sigilați.

Realitatea? Nu există niciun sertar cu numele tău. Banca păstrează doar o feliuță din acei bani, pentru că BNR o obligă să aibă o rezervă. Restul îi scoate la plimbare.

Și așa începe spectacolul.

Un client cere credit. Primește bani pe card, nu bancnote. Cu ei cumpără o casă. Vânzătorul îi încasează tot digital și îi depune înapoi.

Banca prinde mingea din zbor și îi aruncă mai departe, altui client.

E ca la un joc de cărți: o singură carte se plimbă din mână în mână, dar toți au impresia că au set complet.

Așa se face că dintr-o sută de lei reali apar sute de lei virtuali, care sar din cont în cont. Cash? Doar o fantomă.

Și acum vine partea amuzantă: dacă ne-am prezenta toți mâine la ghișeu să cerem bancnotele, seiful ar rămâne gol după câțiva clienți. Și atunci auzi refrenul oficial: „obișnuiți-vă cu cardul”.

Normal! Pentru că banii tăi nu sunt în sertar, ci în calculator.