Să nu vă faceți mari speranțe, voi cei de lângă salina Praid. Breaking news-ul legat de salină o să mai țină câteva zile, apoi va deveni obișnuință — ne vom învăța cu asta. În 2022 a mai fost un breaking news de acolo, țineți minte? Când s-au inundat galeriile și au fost evacuați turiștii. Așa a rămas. S-a schimbat ceva după breaking news ăla ? Ne-am obișnuit și atunci.
31/05/2025
O postare care trece
18/05/2025
Am ales
...un om bun, care învață carte, care nu e cel mai tare în gură din parcare, poate avea grația, noblețea, poate proiecta emoție și inspirație. Și asta poate va lega, de netăiat, credința că binele din inimă și cartea din mână au o legătură invizibilă. Un prim pas către reforma minții unui neam. E un dar pe care această țară îl merită.
Îmi doresc ca generația copiilor noștri să fie mai puțin dezamăgită ca a mea. Evoluția unei societăți se face în pași mici. Dar pași de neîntors. (Claudiu Pândaru)
... am avut de ales între două tipologii total opuse. Am avut de ales între omul lângă care ne-am simți în siguranță și omul de frica căruia am fugi. A avut de ales între decență și agresivitate. Am avut de ales între cel care întoarce și celălalt obraz și cel care te lovește peste ambii obraji. Și mulți dintre noi, aparent majoritatea, am considerat că e mai înțelept să mizăm pe cel care nu are violența în sânge. Și, mai ales, pe cel care vorbește în termeni logici și ne propune soluții clare, cu date și cifre, nu cu sloganuri și lozinci. (Carmen Dumitrescu)
12/05/2025
Soluția
Bogdan Suceava
Am fost prima victimă a lui Nicușor într-o dezbatere, și s-a terminat nasol. Trauma merită povestită. În vara lui august 1988, la primul miniconcurs al Gazetei matematice, se concura pe echipe de 6-12 elevi. Nicușor era într-o echipă formată din elevi din Ardeal și din Brăila. Eu eram în echipa București 3, singurul de clasa a XII-a, alături de alți șase elevi de clasa a IX-a, pe care timpul i-a dovedit a fi geniali, dar la ora aceea erau copii. Erau cu totul opt sau nouă echipe. Problemele propuse de comisie erau scrise pe tablă una câte una, iar echipele aveau doar câteva minute (fie 5, fie 7, fie 10) ca să lucreze pe rând fiecare problemă. Soluțiile erau corectate de comisie și scorul era scris pe tablă, ceea ce făcea cursa inadecvată celor bolnavi de inimă. După primele 3-4 probleme făceai febră. După cele zece probleme ale comisiei, echipa lui Nicușor și echipa București 3 erau la egalitate. Comisia a dat o problemă de departajare, doar pentru cele două. Țin minte ca acuma. Nicușor venea după al doilea scor perfect la Olimpiada Internațională și momentul ăla era o ocazie rarisimă de a-l întrece la ceva. Din partea comisiei se apropie de tablă Liviu Pîrșan, care scrie drept problemă de departajare o integrală. Pe 5 minute. Când au văzut problema, colegii mei de echipă au înghețat: nici unul nu știa materia de a XII-a. Treaba cu departajarea era așadar o afacere privată, între mine și Nicușor. Era ca un duel din Vestul sălbatic. Era ca seria de penalty de la Sevilla. Dar mai era un detaliu: eram masiv avantajat, deoarece Liviu Pîrșan fusese profesorul meu la clasă într-a XII-a, la “I.L.Caragiale” în București. Lucrasem două dintre culegerile lui, eram în formă maximă. Pe de altă parte, Liviu Pîrșan era mai plin de surprize ca peștera lui Ali Baba. Integrala aceea necesita o substituție. Era ca atunci când ai în mână un lanț de chei cu 200 de chei pe el și ai 5 minute să descui yala. După vreo trei minute, Nicușor a predat soluția lui. Era liniște, iar eu lucram ca un sniper finlandez, scufundat în tăcere. Nu am izbutit să rezolv problema. Nicușor a câștigat. Când am văzut soluția îmi aduc aminte că m-am amuzant sincer: era superbă. Așadar, vă rog: duceți-l pe Nicușor în dezbateri. Chiar vă rog. Atenție că ceva foarte periculos se întâmplă când tace pentru primele secunde. Fulgerul vine când își transmite soluția.
10/05/2025
Doar împreună putem merge înainte
Sandu Stermin
Pentru mine, asta e România în care am ales să rămân: țara unde oamenii muncesc și pun bază pe școală, ca să fie liberi, să nu ajungă robi – nici ai sărăciei, nici ai vremurilor și nici ai celor care încearcă să le cumpere sufletul cu povești frumoase ce valorează doi bani. Țara în care siguranța nu vine din promisiuni că „o să fie bine” și că „vor veni vremuri bune”, ci din certitudinea că, orice ar fi, o să rămânem uniți și o să avem grijă unii de alții. Grija asta începe de la felul în care ne privim. Privirea este, de cele mai multe ori, primul gest pe care îl facem spre celălalt. Îmi doresc ca România să nu ajungă țara în care ne privim plini de ură și încrâncenare, suspiciune și teamă, ci lumea în care învățăm să ne uităm unul la altul cu respectul firesc al bunului-simț.