Ana Diaconu
Mircea Diaconu a murit de cancer de pancreas, nu de colon. A descoperit ca are aceasta boala necrutatoare acum un an si jumatate, nu de ani de zile, si s-a luptat in tacere, plin de speranta, pana in ultima clipa.
Nu a uitat niciodata de unde a plecat, a iubit satul natal si s-a intors mereu la radacini dar a locuit langa Bucuresti in ultimii 24 de ani. Nu a lasat in urma niciun testament, nici nu a suferit vreo trauma in urma divortului meu de acum 13 ani si nici eu.
Dar ar fi mai bine sa va spun eu cine este Mircea Diaconu.
S-a nascut la tara, in comuna Vladesti, Arges, in Ajun de Craciun. Desi un “țărănuş”, a reusit sa intre fara pile la Facultatea de Teatru si Film din Bucuresti unde a fost remarcat de regizori importanti ai vremii care l-au distribuit in numeroase filme si piese de teatru.
Toma Caragiu l-a iubit ca pe fiul sau, la fel si Radu Beligan iar inegalabilul Liviu Ciulei s-a luptat sa-l aduca la Teatrul Bulandra unde a dormit pe un pat pliant intr-o cabina de la subsolul teatrului, neavand locuinta repartizata de partid.
Un “actoraș” care a jucat pe cele mai importante scene ale tarii, alaturi de monstrii sacri ai teatrului si cinematografiei cum ar fi Toma Caragiu, Gheorghe Dinica, Radu Beligan, Stefan Banica, Dem Radulescu, Gina Patrichi, Victor Rebengiuc, Irina Petrescu, Stefan Iordache, Octavian Cotescu sau Jean Constantin. Cu totii l-au indragit si ii spuneau “ ăsta micu’ ‘’.
Intr-adevar, a lasat in urma o avere impresionanta: sute de filme, piese de teatru si de televiziune, o familie care il iubeste nemarginit, care ii va fi alaturi pentru totdeauna si ii va onora memoria.
A lasat in urma o adevarata mostenire culturala, nu a facut doar umbra pamantului. A intrat in politica romaneasca si europeana, nu pentru ca a” vrut si el la ciolan” ci pentru ca avea un spirit civic foarte puternic. Liberal convins, tradat si dezamagit, a ales calea independentei politice. Un spirit liber care a spus intotdeauna lucrurilor pe nume.
Era un om simplu, modest, de o naturalete izbitoare, un optimist incurabil si un povestitor desavarsit. Era o placere sa-l asculti! Avea un suflet cat o lume intreaga!
Mai putin cunoscut este faptul ca avea o voce minunata, cântând cu multa pasiune romanțe, colinde sau cântece vechi lăutăreşti, învățate de la tatăl său. A scris cărți, a fost premiat si tradus, a pictat, a sculptat, a fost pasionat de istorie si de romane politiste.
Iubea satul românesc, familia, traditiile si obiceiurile, muntii si dealurile inverzite, iubea viata si pe Dumnezeu, fără urmă de habotnicie sau ipocrizie. Iubea România cu toata fiinta sa!
Nu putea sta departe de tara iar dorul de Romania, sentimentul de apartenenta, iubirea de neam si de ai lui, naivitatea lui incurabila, speranta dar si convingerea ca acasa este cel mai bine i-au si grabit sfarsitul! Toate s-au lovit în țara lui iubită de resemnare, indolență, dezinteres, laşitate, lipsa de profesionalism si empatie.
A avut o viață curată, fără scandaluri si vulgaritati.
Ar mai fi multe de spus dar nu vreau sa va plictisesc cu lucruri frumoase, clar nu fac audiență!
Unele televiziuni nici nu au considerat important sa transmită stirea despre inmormantarea lui. Măcar un cap video si 3 poze alb negru pe fundal, maxim 10-15 secunde din prime time. Am aflat insa “cu exactitate” cati cozonaci se vor vinde de Craciun. Daca stau sa ma gandesc mai bine, au dreptate, în curând vin Sarbatorile de iarna, iar Diaconu este trecut, old news. El era oricum din alta lume, o lume pe cale de disparitie.
Am sufletul sfasiat ca nu mai este langa noi, insa pe de alta parte, stiu cat l-ar fi durut sa vada cum se degradeaza Romania. Tupeul si nesimtirea s-au transformat in calitati, respectul si bunul simt sunt o raritate, iar normalitatea nu este deloc cool.
O lume din ce in ce mai urâtă, mai lipsita de valori si de modele, o lume in care sufletul lui prea bun si curat nu s-ar mai fi regasit.
In concluzie, pentru cei care inca mai citesc:
Mircea Diaconu, tată, drum lin acolo sus iar noi, pe aici pe jos, vom incerca sa-ti tinem amintirea vie si sa-ti ducem numele mai departe cum putem noi mai bine.
Te iubim o vesnicie!
