Anume din specia aceasta face parte Paul Celan, poetul care şi-a întors nu doar numele pe dos (în realitate se numea Paul Ancel, s-a născut la Cernăuţi în 23 noiembrie 1920, şi va ajunge într-o zi de 20 aprilie – să fie o pură coincidenţa: chiar ziua de naştere a lui Adolf Hitler?! – 1970 să se arunce în Sena), ci şi destinul, după ce s-a decis să scrie în limba duşmanilor săi de moarte, germana, nu înainte însă de a fi publicat câteva poeme în limba română, printre care şi Cântec de dragoste – suficient să-l duci la ureche, ca pe-o scoică, pentru a-i desluşi chemarea de sirenă: „Unicul nostru naufragiu, podea străvezie prin care vom privi camera goală de sub camera noastră”! Iar ca lucrurile să fie şi mai limpezi, versul final – „Ne vom întoarce sus să ne-necăm acasă” – pecetluieşte „sticla cu mesaj”, înainte de a o arunca la voia întâmplării (amintesc că într-un discurs rostit în 1958, cu ocazia primirii Premiului pentru Literatură al oraşului Bremen, Paul Celan zicea: „Poezia poate fi, în măsura în care este o formă de manifestare a limbajului şi, ca atare, dialogică prin însăşi esenţa ei, o sticlă cu mesaj, lansată cu convingerea – desigur nu întotdeauna plină de speranţă – că ar putea fi azvârlită, cândva şi undeva, la ţărm, la un ţărm al inimii, poate…” – convingere ce „rimează” cu credo-ul unui alt mare exilat în propria ţară, Osip Mandelstam, despre care soţia sa, Nadejda Mandelstam, scria în decembrie 1966: «Для него стихи и архив не были ценностью, а скорее весточкой, брошенной в бутылке в океан; кто поднимет ее на берегу, тому они и принадлежат…» („Versurile şi arhiva nu reprezentau ceva de preţ în ochii lui, ci mai curând o sticlă cu mesaj, aruncată în ocean; cine o va culege pe mal, aceluia îi aparţin versurile…”). Şi tot în această paranteză se cuvine să amintesc ce scria Jean Starobinski despre vocea lui Paul Celan: „Lege a legănărilor fluide, a simetriilor, a contrastelor: constrângătoare ca geometria cristalului, a suflului, a lacrimii”).
Întâmplarea face ca tocmai aceste câteva versuri ale Cântec-ului de dragoste să formeze un soi de albie în miniatură în care scufundându-se, poetul face o primă „probă de Sena”, pentru ca două decenii mai târziu să i se arunce în braţe (pardon – valuri!), de pe Pont Mirabeau, cântat altădată de marele Apollinaire. Cu doar trei ani înainte de a o face, autorul Fugii macabre îi scria prietenului său Petre Solomon, traducătorul acesteia în limba română: „Mă gândesc la excursia noastră în Carpaţi de acum peste douăzeci de ani. Lia, Lia, înecată, înecată, înecată. Deşertăciune a scrisului” (23.XI.1967). Ce lung avânt trebuie să-şi fi luat poetul, născut pe malurile Prutului – râu ce i-a purtat totuşi noroc (părinţii lui au fost deportaţi peste Nistru, unde au şi murit) –, spre a ajunge, după legea vaselor comunicante, printr-un salto mortale, el însuşi un afluent al Senei!
Cântec de dragoste
Când vor începe şi pentru tine nopţile dimineaţa
Ochii noştri fosforescenţi vor coborî din pereţi, nişte nuci sunătoare,
Te vei juca cu ele şi se va revărsa un val prin fereastră,
Unicul nostru naufragiu,
podea străvezie prin care vom privi camera goală de sub camera noastră;
O vei mobila cu nucile tale şi-ţi voi pune părul perdea la fereastră,
Va veni cineva şi-n sfârşit va fi închiriată,
Ne vom întoarce sus să ne-necăm acasă.
