Un coșmar de care mi-a fost teamă. Când credeam că viața e atât de frumoasă, aș putea spune că... peste toate, vin și ulii, ulii cei tineri, să mă sperie, pândind cu coada ochiului. Le e teamă să se uite în ochii mei, păzindu-și nerăutatea... până departe, până aproape. Odată cu ivirea zorilor, afară de tăcere, nu mai era nimeni, nimeni. Că de-ar fi numai neauzirea, aș merita pierderea câtorva ore de veghe, din cele pe care le mai am de trăit, pentru citirea celei mai grozave povești din literatura lumii, scrisă de Tolstoi („Oare multe îi trebuie omului pe pământ”) sau „Finnegans Wake” la care Joyce a lucrat decenii, ruinându-și sănătatea și rămânând, probabil pe vecie, singurul om capabil să înțeleagă multe din aluziile și jocurile de cuvinte de acolo.
Astăzi,
Dumnezeu nu suferă. Nici pentru că nu m-am rugat îndeajuns, nici pentru că am
lipsit de la Sfânta Liturghie. E bun cu mine, chiar dacă nu am sărutat crucea
înainte de Crăciun și am uitat de milostenie... Da, Dumnezeu este bun cu mine,
azi, când ascult colindul, până la jumătatea drumului, atât, ținându-mă de
mână, tot mai de departe, până când cealaltă jumătate, până acolo unde nimeni
nu mai știe, nimeni pe lume, plin de har și de adevăr, întocmai ca slava singurului născut, printre noi.
Astăzi, Crăciunul, departe de casă. Și un gol tot gol
rămâne, și toate relele din acest an, și o
dorință ce nu se pune nenorocului, nici că aș sări peste fiecare gol, de câte
ori oasele mele strigă, departe de laude, de așteptări, de daruri... de zarva
de dinainte și după, an de an, fără să țin minte, până și lacrimile goale... până
alt dar de trăsnet și tunet (din darul ciclopilor), din ce parte sfârșitul, mai
ușor de murit în noaptea de aur ca într-un poem fără cuvinte
Eli Gîlcescu
Burlington, 25-26-27 Dec.23
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu