Mircea Cărtărescu, „Rezistăm": „Din vina noastră Europa arată azi asemenea corăbiei bete a lui Rimbaud. Din vina noastră avem Brexitul, din vina noastră vom avea Frexitul, din vina noastră oameni care fug de război ne mor la granițele apărate de ziduri. E vina noastră, a tuturor, că putem privi cum lucrurile se deteriorează de la o zi la alta fără să facem nimic, ca și când apropierea catastrofei nu ne-ar privi pe noi, ci pe altcineva. Când politica nu e suficientă ca să ne apere viețile, demnitatea și viitorul, ne rămâne mereu soluția protestului civic. Când partidele sunt neputincioase, putem măcar noi, oamenii, să ieșim în stradă. Nu Trump, nici Putin nu vor distruge Europa, ci lipsa noastră de entuziasm, de idealuri, de valori.
Suntem pe străzi și în piețele orașelor românești pentru că ne pasă. Pentru că nu suntem străini de ceea ce se-ntâmplă. Pentru că nu suntem cetățeni doar din patru-n patru ani. În ultima săptămână au ieșit de la sute de mii de oameni în centrul Bucureștiului, până la un singur om, în micul orășel Odobești. Acel om, cel mai simplu de pe pământ, a stat singur, timp de o săptămână, în fața primăriei, cu o pancartă în mână, nins și bătut de vânturi, la temperaturi de minus zece grade, ca să arate că-i pasă. Nu am, în acest moment, un erou mai admirat."
Sursa, Facebook
Mircea Cărtărescu
RăspundețiȘtergere12 febr. 2018, facebook
”Sunt tot mai visător în privinţa chipului meu în oglindă. De un an-doi mă schimb, peste faţa nobilă a tatălui meu, purtată de mine samavolnic, ca şi numele pe care i l-am furat, prinde rădăcini şi se ridică din rezervorul genetic faţa asiatică, tătărească, faţa de stepă imemorială a mamei, a fraţilor şi surorilor ei, de asemenea a mamei lor pe care-o ştiu doar dintr-o poză străveche: locuitori ai tundrei nesfârşite. Am de două-trei decenii ochii arşi şi scurşi, ce exprimă doar spaimă şi uimire naivă, ai ţăranilor munteni, ai ălora dă pă la Dârvari, dă pă la Ciorogârla, dar acum până şi ochii lor par recenţi, aproape moderni pe lângă noile mele pleoape alungite, cu nictitantă, sprâncene crunte, fălci ce încep să-mi cadă ca ale unui agatârș bătrân şi neclintit în vânturile câmpului. Faţa mi-a-nţepenit într-o gravitate care nu-i a mea, când privesc într-o parte mă-ntorc cu totul, ca lupii, râsul meu nu mai e râs, frazele le spun într-o limbă ce nu mai poate fi înţeleasă, ci doar studiată. M-am tras spre Caspica, aşa cum o arată şi grupa mea de sânge. Curând, ochii mei, care se schimbă fără voia mea, nu vor mai exprima decât o deznădejde politicoasă. Vor fi ochi de bătrân, aceiaşi la iliri şi la egipteni, la femei şi la bărbaţi, la bogaţi şi la săraci, căci bătrâneţea e ecumenică la fel ca mântuirea.” Din Jurnal, la care fac corecturi zilele astea.