Ioana Burghel – O lecţie de istorie adevărată

                                                    Răscolind cenuşa vetrei strămoşeşti,

Prin cuvinte sacre – vie strălucire,

Ai înălţat o ţară pân’la nemurire...

           Eli Gîlcescu               

                                                

EG: Biruit-a glasul tău şi cuvântul, acolo, în Poiana lui Mihai, şi numele tău, spunând lumii întregi O lecţie de istorie adevărată, pomenindu-i pe eroi şi deschizând izvoarele şi seminţiile noastre... Ce a însemnat pentru tine participarea la un asemenea eveniment istoric?

IB: Întotdeauna, mi-a plăcut istoria foarte mult. A fost meritul familiei, meritul profesorilor mei, de-a lungul timpului, care mi-au insuflat dragostea faţă de neam, faţă de ţară, respectul faţă de înaintaşi. Bunicii mei care au luptat în cel de-al doilea război mondial şi au fost răniţi, şi nu regretau nicio clipă asta, străbunicul meu, PETRE VÎLCEANU, erou în Mişcarea de Rezistenţă, în Primul Război Mondial, despre care a scris ION RUSU SIRIANU în ,,Evadarea din umbră...

Participarea mea la un astfel de eveniment a fot o întâmplare mai mult decât fericită; am trăit fiecare clipă cu tot sufletul, am avut emoţii, mi-au dat lacrimile şi m-am gândit cât de rău e că sunt atât de puţine evenimentele de genul acesta! Am simtit o bucurie imensă - mai ales că, din istorie, Voievodul Mihai a fost şi va rămâne unul din eroii mei preferaţi.

EG: Printre eroii neamului nostru, cu glas de neuitare, cu preţuire şi tu vrednic erou al Artei conversaţiei, vrednic de trecutul strămoşilor, într-o horă a prieteniei, în jurul Monumentului din Poiana lui Mihai, ridicat acum 80 de ani, tu, Ioana Burghel, purtătoare de tricolor şi insignă sacră, strălucind printre eroii neamului românesc. Ce a însemnat acest premiu pentru tine?

 IB: E greu de spus, în cuvinte, ce a însemnat un asemenea premiu! Şi dacă nu l-aş fi obţinut, simplul fapt de a fi participat şi de a fi acolo, unde, odată s-a scris o filă de istorie, m-a făcut să-mi tresară sufletul de fericire, de bucurie. M-am bucurat ca un copil şi, da, am simţit că şi prin vocea, prin cuvintele mele, exprimate poate simplu, pot să fac cunoscută istoria noastră, pot să spun lumii ce rădăcini puternice avem şi de ce trebuie să ne apărăm fiecare părticică de pământ. Şi pentru această şansă, nesperată, mulţumesc iniţiatorilor acestui concurs, multumesc ,,Artei conversaţiei,, că m-a acceptat şi a avut încredere în talentul meu, îţi mulţumesc ţie, Eli!

EG: Poiana lui Mihai este un simbol de iubire şi de înfăptuire istorică măreaţă, iar noi, continuatori fideli, adâncind sentimentul patriotic, zi de zi. Ce planuri are Ioana Burghel pentru viitor?

IB: În general, nu fac planuri de viitor. Voi scrie, aşa cum am făcut mereu, toţi anii aceştia, sper să reuşesc să strâng o parte din gândurile, din trăirile mele, într-o carte. Am sa încerc să particip mai mult la diverse concursuri literare, chiar dacă nu o să câştig întotdeauna. Mi-aş dori ca lumea să mă cunoască şi să se bucure de ceea ce transmit. Mi-aş dori să am forţa necesară de a schimba ceva, în bine, de a-i face pe oameni să conştientizeze cât de important este să-şi cunoască rădăcinile, să-şi respecte strămoşii, să ştie că apartin unui neam deosebit, cu o istorie încărcată, aşa cum nu pot să spună multe popoare că au.

 EG: În zidul cetăţii de munţi şi de văi, sufletul lui Mihai Viteazu ocroteşte încă, ţinuturile noastre, etern. Toate s-au liniştit. Şi zbuciumul din adâncul sufletului tău, odată cu premiul special de Suflet românesc, pe meleagurile dragi, aproape de oaza ta de linişte. Ţi s-au împlinit visele. Vei continua să evoci file de istorie în poezia ta?

IB: Da. Mi s-a împlinit un vis. Un vis foarte frumos din care aş vrea să nu mă trezesc. Premiul Special, obţinut acum, aici, acasă, pe meleagurile mele atât de încărcate de istorie, mă face să sper şi mă responsabilizează. Voi continua, desigur, să evoc file de istorie în poezia mea. De altfel, am şi făcut-o. Va fi pentru mine, mai mult decât o datorie. Pot să fac asta, pentru că simt, cu fiecare fibră a mea, că aparţin acestui neam, iar cuvântul este cea mai frumoasă „armă” care poate să transmită un mesaj şi, poate că, Dumnezeu mi-a dat o scânteie cu care eu, la rândul meu, să pot aprinde o făclie sau un foc.

EG: Un îndemn pentru prieteni...

IB: Un îndemn pentru prieteni? Să citească! Să transmită copiilor lor învăţături alese. În drumurile pe care le fac, să cumpere, măcar din când în când, câte o carte. Costă, uneori, mai puţin decât un pachet de ţigări, mai puţin decât o bere sau o excursie în străinătate.

EG: O poezie, un citat care să te reprezinte...

IB: Îmi vin multe în minte, acum, dar o scriu pe cea ce-mi aparţine şi, într-un fel sau altul, mă defineşte: Nu vârfurile culmilor sunt greu de atins, ci oamenii aleg greşit drumul către acestea, iar uneori, se rătăcesc… Lumea reala e cea pe care mi-am creat-o, de aceea, ca să respir, mă refugiez de multe ori, în lumea mea. Şi acolo, nu accept nimic din ce-ar putea să-mi facă rău... E şi un „motto” de viaţă, foarte bun, depinde din ce unghi priveşti.

 EG: O carte de căpătâi...

IB: E greu să aleg o singură carte! Multe, multe cărţi m-au marcat şi m-au impresionat, şi mulţi autori. Îmi place şi mi-a plăcut, întotdeauna, să citesc. Citesc orice. De exemplu, acum, citesc „Antologia iubirii” citesc cărţile pe care le-am primit de la prietenii mei: Elisabeta Gîlcescu, Marius Zinca, Constantin Cristescu, Victor Burde.

EG: Şi poezia mea, alături de cea a prietenilor mei, şi-a făcut intrarea în sufletul tău... Bucurie fără margini, draga mea prietenă... Dacă ar fi să ţi se îndeplinească o dorinţă, care ar fi aceea?

IB: Dorinţa mea? Să pot transmite lumii o fărâmă de frumos, să ajung la sufletul oamenilor, să-i sensibilizez, să-i fac să realizeze cine sunt, de unde sunt şi încotro se îndreaptă...

EG: Ce muzica îţi place?

IB: Iubesc muzica la fel cum iubesc pictura, arta, în general. Nu mă pricep ca un profesionist. Pentru mine, şi muzica, la fel ca şi poezia, trebuie să transmita un mesaj, să te facă să trăieşti momentul…, să te înalţe. De aceea, îmi plac şlagărele noastre din muzica uşoară, iubesc folk-ul, jazz-ul, chiar şi o parte a rock-ului; îmi place şi muzica clasică ( Vivaldi, în special),  muzica instrumentală; iubesc pianul, vioara. Şi ascult şi muzică populară. Nu sunt fan al tuturor interpreţilor sau pieselor, dar îmi plac interpreţii ardeleni, îmi plac muntenii mei, ascult Maria Lătăreţu, Ioana Radu, Maria Tănase, ascult Tudor Gheorghe, Liviu Vasilică, Nelu Ploieşteanu. Urăsc, însă, vulgarul ridicat la rang de artă! Din păcate, tot mai des, constat asta!

EG: Un mentor?

IB: În anii mei de şcoală, am avut înclinaţie spre materiile umane, ca să zic aşa, dar asta s-a datorat poate şi faptului că la acele obiecte am avut profesori de excepţie, dascăli adevăraţi, care mi-au dezvoltat simţul cunoaşterii, dorinţa de frumos, care mi-au deschis orizonturi şi m-au introdus într-o lume frumoasă, deosebită; dascali cum rar se mai găsesc. Ei au fost profesorii mei de literatură, istorie, filosofie. Şi, cu voia ta, am să-i numesc pe câţiva: Buzianu Ion, Chisega Maria, Gorun Adrian şi dascălul meu de suflet, dacă vrei, profesorul de istorie Racoveanu Ionel, care s-a prăpădit din nefericire, la cincizeci şi ceva de ani. Eu n-am avut tată, iar ei mi-au fost adevăraţi părinţi, îndrumători şi sfătuitori, cărora nu ştiu dacă o să am ocazia să le mulţumesc (celor care încă mai sunt), îndeajuns!

 EG: E minunat acest gând, învăluit în cuvântul statornic al neuitării, gând curat, nevinovat, desprins din frumuseţea unui suflet rar...Tu ai reuşit să strecori, în amintiri, o boare de vânt nou, primenitor şi pomenindu-i, îi voi aşeza în locuri luminoase, care să te călăuzească spre sufletul lor, încă plin de murmurul iubirii şi recunoştinţei... De unde vin aceste adânci şi nobile amintiri, pe care le aşterni cu delicateţe, netulburându-le, doar alegând cuvintele care-ţi ascund durerea sau bucuria retrăirii lor, proptindu-le, de fiecare dată, de suflet?

IB: N-am avut chiar o viaţă foarte uşoară! Mi-am pierdut tatăl când aveam 12 ani, iar mama mea a crescut singură patru copii (mai am trei fraţi). Am muncit foarte, foarte mult, m-am ridicat prin forţe proprii. Am învăţat de la toţi oamenii pe care i-am întâlnit în drumul meu, chiar şi de la cei care m-au tratat urât şi nedrept, am învăţat că dacă vreau să câştig respect, trebuie să tratez cu respect, am învăţat că unele lovituri dor mai puţin decât altele şi le primeşti cu un scop, am încercat să-mi creionez un drum frumos şi, zic eu, în linii mari, am şi reuşit. Am destule neîmpliniri, nemulţumiri şi nefericiri, dar încerc să mă bucur, atât cât pot, de tot ce-mi oferă viaţa, mai ales că mi-a oferit a doua şansă! Respectând o vorbă din bătrâni, „mâncarea de dimineaţă” şi „căsătoria devreme”, m-am căsătorit la 20 de ani, am doi copii minunaţi - o fată studentă la Farmacie, în anul V, care are 23 de ani, un băiat de 20 de ani, student la Drept, la Universitatea de Vest, din Timişoara. Sunt mândră de ei, sunt frumoşi, deştepţi, au personalităţi bine conturate, am un soţ, alături de care am realizat multe, multe lucruri frumoase şi încerc să fiu fericită în tot acest univers al meu. Mi-aş fi dorit să fiu magistrat sau profesoară. Viaţa a ales să fiu economist!

EG: Dacă nu eşti la servici, nu eşti la masa de scris, unde te putem găsi, pierdută în gânduri...?

IB: Am renunţat la multe, multe visuri destrămate, dar, întotdeauna, „refugiul” meu a fost şi va rămâne poezia! Mi-ar fi plăcut să călătoresc, să mai pot picta... Când nu sunt la servici sau la masa de scris, stau de vorbă cu mine. Mă analizez, mă critic, mă cert, iau decizii...

EG: Ar mai fi o lecţie de viaţă pentru prietenii tineri?

 IB: I-aş sfătui pe tinerii de azi să încerce să fie mult mai responsabili decât sunt, să înveţe, pentru că viaţa nu oferă, mereu, totul pe tavă, iar dacă o face, poate veni, oricând, un moment în care te lasă „în bătaia vânturilor”. Să se aplece, mai mult, spre învăţătură şi cunoaştere...

Mulţumesc pentru interviu! Mulţumesc „Artei” că mi-a dat şansa, nesperată, de a mă face cunoscută! Îţi multumesc şi ţie, Eli, om cu suflet ales, care ai făcut ca unele minuni să fie posibile! Şi, chiar dacă „sună” ca la decernarea Premiilor Oscar, mai mulţumesc cuiva: unui om care a avut încredere în mine şi în talentul meu, m-a recomandat, mi-a dat curaj şi m-a susţinut, şi care va rămâne, mereu, în sufletul meu: VĂ MULŢUMESC, DOMNULE MURGĂŞANU!

Ioana Burghel – Restituire

Să-mi dai pădurea înapoi,
Să-mi caut sufletul prin frunze,
Să-mi dai povestea ce am scris,
Prin anotimpuri, amândoi.
Să-mi dai şi verdele-smarald,
Al ramurilor de atunci,
Iubirea ta să-mi ţină cald,
Când paşii mi s-or pierde-n lunci.
Să-mi dai, cum mi-ai promis cândva,
Bolta cerului cu stele,
De-mi va fi vreodată, greu,
Dorul tău s-aprind cu ele.
Şi, de poţi, să-mi dai şi visul,
Ce-l ţesea luna sub gene,
Când ardeau macii în noi,
În iubiri nepământene!

Ioana Burghel – În locul tău

Cu ochii aţintiţi spre-amurgul
Ce vara ascundea sub pleoape,
Rugam, în şoaptă, Demiurgul,
Să te trimită, mai aproape.

Dar ruga mea s-a stins în dansul
Vârtejului de maci, plecând,
Ş-un vânt îmi amorţise glasul
Cu urma stelelor, cazând.

Şi-n locul tău, venise toamna,
Ce măsura-ntunericul din noi,
Grădinile plângeau tristeţea lumii,
Şi-n suflet, aveam lacrimi, amândoi.

Ne desenau cărările cocori,
Scrijelind cu pana, răni adânci,
Şi vara ne-am pierdut-o prin cicori,
Prin tânguiri de ciocârlii, prelungi.

Şi n-a mai fost decât o răsuflare,
Pe care toamna a dus-o pentru noi,
Împărţind-o-n noapte, prin frunzare,
Până când, în suflet, am fost goi.

Azi, doi străini, cu degete uscate,
Răsfiră clipe, ca să dea un sens
Cărărilor, sub doruri îngropate,
Iar inima lor doare, cât un univers.

Eli Gîlcescu