Prea mare și sfâșietoare durere
a tot ce a făcut
și a fost
adevăr fără egal și frumusețe,
bunătate și blândețe,
cu vrednicie vrednicia Sa
muritoare a păcatului nostru.
Amin.
E. G.
https://vasilegogea.wordpress.com/2025/04/21/papa-francisc-s-a-intors-la-casa-tatalui-
povestitor cu talent divin
Este ușor să știi ce vrei să spui, dar să nu spui.
În cazul meu, literatura este un fel de răzbunare. Este
ceva care îmi oferă ceea ce viața reală nu-mi poate oferi – toate aventurile,
toată suferința. Toate experiențele pe care le pot trăi doar în imaginație,
literatura completează.
14.04.2025
... Imaginați-vă un bibliotecar meticulos, care a aranjat cărțile vieții voastre pe rafturi perfect aliniate, etichetate și numerotate. Fiecare rutină, fiecare mic obicei, reprezintă o carte prăfuită, dar familiară, așezată exact acolo unde trebuie. Acum, încercați să mutați o singură carte. Panică! Alarmele sună în subsolul craniului, funcționarii cu ochelari groși își dau coate și șoptesc îngroziți. Schimbarea este văzută ca un intrus gălăgios, un vandal care amenință ordinea stabilită cu atâta grijă. Creierul preferă confortul tern al cunoscutului, chiar dacă acel cunoscut este mediocru sau chiar dăunător. Este mai ușor să rulezi pe pilot automat, să urmezi aceleași șabloane, decât să recalculezi trasee, să înveți coduri noi, să deschizi dosare necunoscute. Rezistența la schimbare nu este o simplă preferință, ci un mecanism de conservare adânc înrădăcinat, un strigăt disperat al birocratului intern: „Lasă-mă să-mi fac siesta liniștit! Nu complica lucrurile!”
Obișnuința, în schimb, e ca un fotoliu moale, călduț, care te așteaptă întotdeauna cu brațele deschise să te prăbușești în întunericul negândirii. De aceea, ne trezim în fiecare dimineață cu reflexul pavlovian de a butona telefonul, înainte ca ochii să se dezlipească de pleoape, ca un fel de ritual matinal obligatoriu. Ne târâm spre birou, ca niște zombi matinali, și comandăm aceeași cafea amară, de parcă am fi semnat un contract pe viață cu firma Jacobs. Inerția mentală, acest somn dulce al rațiunii, ne ține captivi în tiparele gândirii ca un hamster pe o roată, alergând fără să ajungă nicăieri, dar convins că face progrese semnificative. Iar când apare o idee nouă, creierul o privește cu aceeași suspiciune ca pe un musafir nepoftit care intră în casă cu cizmele pline de noroi...
O imagine de acum fix 5 ani, în cea mai neagră perioadă din ultimii 35 de ani, starea de urgență. Parcuri închise, acces interzis pe străzi între anumite ore, iar noaptea, în totalitate. Aiureli cu virusul care noaptea e mai puternic decît un Făt-Frumos, izolete, cumpărături dezinfectate, chiar fiind ambalate, haine ținute trei zile în carantină și încălțăminte lăsată pe casa scării; două, trei rînduri de măști suprapuse, fructe spălate cu detergent și cîini scoși la plimbare încălțați cu pungi. Mda, unii mai au și azi reminiscențe.
