... Imaginați-vă un bibliotecar meticulos, care a aranjat cărțile vieții voastre pe rafturi perfect aliniate, etichetate și numerotate. Fiecare rutină, fiecare mic obicei, reprezintă o carte prăfuită, dar familiară, așezată exact acolo unde trebuie. Acum, încercați să mutați o singură carte. Panică! Alarmele sună în subsolul craniului, funcționarii cu ochelari groși își dau coate și șoptesc îngroziți. Schimbarea este văzută ca un intrus gălăgios, un vandal care amenință ordinea stabilită cu atâta grijă. Creierul preferă confortul tern al cunoscutului, chiar dacă acel cunoscut este mediocru sau chiar dăunător. Este mai ușor să rulezi pe pilot automat, să urmezi aceleași șabloane, decât să recalculezi trasee, să înveți coduri noi, să deschizi dosare necunoscute. Rezistența la schimbare nu este o simplă preferință, ci un mecanism de conservare adânc înrădăcinat, un strigăt disperat al birocratului intern: „Lasă-mă să-mi fac siesta liniștit! Nu complica lucrurile!”
Obișnuința, în schimb, e ca un fotoliu moale, călduț, care te așteaptă întotdeauna cu brațele deschise să te prăbușești în întunericul negândirii. De aceea, ne trezim în fiecare dimineață cu reflexul pavlovian de a butona telefonul, înainte ca ochii să se dezlipească de pleoape, ca un fel de ritual matinal obligatoriu. Ne târâm spre birou, ca niște zombi matinali, și comandăm aceeași cafea amară, de parcă am fi semnat un contract pe viață cu firma Jacobs. Inerția mentală, acest somn dulce al rațiunii, ne ține captivi în tiparele gândirii ca un hamster pe o roată, alergând fără să ajungă nicăieri, dar convins că face progrese semnificative. Iar când apare o idee nouă, creierul o privește cu aceeași suspiciune ca pe un musafir nepoftit care intră în casă cu cizmele pline de noroi...
